Despre ţigani s-a tot vorbit şi se vorbeşte în
continuare ca despre un popor venit din India. Ideea a fost lansată încă din
sec. XIX, dar ea n-are vreo legătură cu realitatea. Întâi de toate, ţiganii nu
sunt un popor, ci doar populaţii organizate tribal, foarte diferite ca origine,
dar şi ca trăsături antropologice. Nici un document serios, nici o arhivă nu
atestă ca origine a ţiganilor – India; toate sunt speculaţii, unele mai
fericite, altele de-a dreptul penibile. Să încercăm să decelăm minciuna de
adevăr...
Din punct de vedere al caracteristicilor
fizice, ţiganii sunt foarte deosebiţi. Unii au pielea melano, alţii o au smeadă,
iar alţii chiar albă ca laptele. În aceeaşi ordine de idei, există ţigani cu
ochii negri, dar şi căprui sau chiar albaştri. Aceste caracteristici ne arată
că originea lor nu poate fi indiană, pentru că acolo n-au existat niciodată
populaţii cu piele albă sau ochi albaştri. Dacă în India nu au fost, populaţii
tribale purtătoare ale aceloraşi caracteristici le întâlnim în Africa de Nord,
unde berberii sunt şi ei deosebiţi prin aceleaşi caracteristici faciale. Şi în
zilele noastre putem întâlni berberi cu piele de tip european şi cu ochi
albaştri ca un cer senin, dar şi triburi melano sau de tip semitic/hamitic. Pe
de altă parte, toate popoarele Indiei au profiluri distincte de la o etnie la
alta, bine marcate, tipice zonei, în special nasul acvilin, dar complet
diferite de cele ale ţiganilor.
Momentul venirii lor în Europa este marcat de
către aşa-zisa istorie „oficială” a ţiganilor în jurul anului 1380. Dacă veneau
din India, grosul populaţiilor de ţigani ar fi trecut prin Ţările Române,
numărul celor rămaşi devenind astfel notabil, întâi de toate la noi şi abia
apoi în restul Europei. Plecând de la aceste idei să vedem întâi când şi cum au
ajuns ţiganii în Europa... Prezenţa lor este atestată documentar în jurul
anului 1200, în edictele pe care regii Spaniei le-au dat pentru a împiedica sau
limita jafurile la care se dedau ţiganii. Edictele făceau diferenţa dintre
„ţigani” (gitanos) şi „egipteni” (egipcios), de la ei derivând în limbile
europene „gypsy”, „gitan”, „zingaro” etc. Acest nume pe care spaniolii l-au dat
anumitor triburi ajunse la ei indică, fie şi aproximativ, originea acestor
populaţii: Egiptul. Cel mai probabil, ţiganii au venit în Spania prin Africa de
Nord şi traversând strâmtoarea Gibraltar, însoţind triburile arabe Banu Hilal
şi Banu Soliman, a căror invazie în Maghreb s-a încheiat în jurul anului 1050.
Aceste triburi au fost trimise în Africa de Nord de către califul de la Cairo
pentru a pune capăt jafurilor la drumul mare la care ele se dedau în Egipt,
autorităţile fiind incapabile să le facă faţă. Spania anterior ocupată de mauri
(puţin după anul 700) le-a oferit găzduire atât arabilor, cât şi triburilor de
ţigani. Până la sfârșitul Reconquistei, ţiganii au făcut obiectul mai multor
edicte regale, unele care doar făceau ordine (sau încercau), destinate explicit
lor, altele mai generale, referitoare la creştinarea tuturor „necredincioşilor”
din cuprinsul regatului (celebrul edict de la 1492), fie ei evrei, arabi sau
ţigani. Edictul obliga alogenii să se creştineze sau să părăsească Spania în
termen de 4 luni (31 martie – 31 iulie 1492). O parte au trecut la creştinism,
alţii au plecat, care spre Alger şi Tunis (arabii şi evreii sefarzi), care spre Europa
Centrală (evreii ashkenazi şi ţiganii, cei din urmă „exportând” numele
provinciei spaniole Galicia până în Polonia unde au dat numele Galiţiei).
Migraţia ţiganilor, cu practicile lor vrăjitoreşti, a fost „stimulată” şi de
Inchiziţie, cea care ardea pe rug fără preparative speciale pe oricine se ocupa
de farmece, vrăji sau alte descântece.
Cum până în sec. XVIII numărul sălaşelor de
ţigani din Ţările Române era lipsit de importanţă (cca. 30.000 de suflete),
devine clar că poarta de intrare a ţiganilor în Europa n-a fost prin Est, ci
prin Vestul ei. În ceea ce priveşte numărul ţiganilor, cei mai mulţi sunt
înregistraţi şi azi în Spania, apoi vin la rând ca număr, fosta Yugoslavie şi
România. Conform teoriei migraţiei, general acceptată, regiunea prin care nişte
triburi au pătruns în Europa este cea mai populată cu membrii aparţinând etniei
respective. Astfel devine indubitabil că ţiganii nu din India vin, ci din
Africa de Nord sau, dacă triburile hilaliene sunt unele şi aceleaşi cu triburile
de ţigani, din peninsula Arabiei.
În ultimii ani, se observă tendinţa ca ţiganii
să fie numiţi „romi”, numele nefiind deloc nou şi nici apărut în sec. XX.
Întâi, numele de „romi” a fost consacrat de către Comunitatea Europeană pentru
a desemna nu ţiganii în totalitatea lor, ci acele „populaţii migratoare”,
altfel spus – ţiganii de şatră, cei sedentarizaţi fiind în afara acestei
denumiri generice. Acest nume ales de UE nu este de dată recentă, ci are o
vechime apreciabilă. E menţionat rar şi în Evul Mediu asociat ţiganilor, dar
originea sa vine din epoca destrămării Imperiului Roman şi a invaziilor arabe.
Veniţi în teritoriile ce aparţinuseră romanilor, arabii i-au numit pe cei
găsiţi acolo „romi” sau „rumi”, adică foşti aparţinători ai administraţiilor
romane, termen extins până în zilele noastre şi însemnând „creştin” în limba
arabă.
