Şi iată, scara de raze selenare apăru în Marea
Liniştii, pe partea luminată a Lunei... Se întindea rapid spre Pământ,
deschizând alte orizonturi, traversând universuri şi parcurgând toate
dimensiunile universurilor prin care trecea. M-am urcat pe ea şi mi-am început călătoria...
Pe măsură ce avansam, mult mai rapid decât ar fi fost posibil în Universul
terestru, sufletul îndurerat începu să se materializeze, temporar, fireşte.
Ştiam că e o materializare legată de acea scară selenară şi că ea nu e doar
temporară, ci şi imposibilă în afară scării. Aşa am ajuns din nou pe Pământ, ca
suflet cu aspect material, pentru a aduna crengile de scorţişoară. Poate
întâmplător, scara trecea pe lângă un arbust bătrân cu crengi aromate; am ştiut
că de acolo trebuie să culeg repede ramurile necesare cuibului incendiar.
Aşezat pe scară, am început să rup preţioasele crengi până ce am strâns o
legătură mare. Le-am legat cu un fir de lumină stelară şi m-am pregătit de
întoarcere...
Dar mai aveam timp, pentru că noaptea terestră
încă nu se terminase. Am întors capul şi, cu ochii sufletului, am văzut-o pe
cea care nu mai era inimă pereche. Dormea visând cine ştie ce, poate o iubire ce nu s-a mai
consumat, poate altele... M-am transpus în vis şi astfel am ajuns la ea într-o
clipă. M-a văzut şi a tresărit în reveria ei... Apoi a venit spre mine şi eu
spre ea, visând amândoi la ceea ce nu mai exista. Ne-am oprit faţă în faţă,
imateriali, cu lacrimi de durere la colţul ochilor şi cu regrete nemărginite,
aşa cum cândva fusese şi iubirea. Dar chiar şi în vis, întâlnirea nu putea
dura. Am încercat să o ating, a vrut să mă atingă, dar deja eu plecasem din
vis, spre scara din raze selenare ce începea să se retragă spre Lună. Cu
legătura de scorţişoară în spate, am apucat pe drumul de întoarcere... Priveam
înapoi cu regrete sfâşietoare, în timp ce mă dematerializam, pe măsură ce mă
apropiam de Marea Liniştii. Scara selenară atât de cântată de poeţii tereştri
se strângea spectaculos şi rapid, iar eu trebuia să ţin pasul cu ea. Pe Terra,
o inimă pereche ce nu mai devenise întreg se trezise şi privea Luna, parcă
intuind că într-acolo se îndreaptă sufletul pereche pe care şi l-a refuzat
inconştient. Simţea ceva în adâncul ei, dar nu putea defini; niciodată nu
privise acolo, aşa că nu ştia cum să o facă acum. Fusese aproape de a realiza o
legătură indestructibilă astral şi terestru, dar slăbiciunea a împiedicat-o.
Sentimentul rămăsese într-un colţ al inimii ei, dar nu ştia ce poate să facă,
avându-l. Pentru asta treceam eu, una după alta, probele cosmice, în căutarea
Pietrei iubirii absolute, cea care putea să elibereze iubirea terestră,
transformând-o în iubire astrală, universală şi eternă.
Am ajuns înapoi în Marea Liniştii selenare,
iar scara a dispărut ca şi când niciodată n-ar fi existat, urmând să reapară
cine ştie când, după mii de ani-lumină şi tot pentru scurt timp. Cu legătura de
scorţişoară în mâini, m-am întors la drezina mea cu cai de foc, am urcat şi am
pornit în direcţia Orion, locul unde trebuia să-i fac cuib Păsării Phoenix.
Va urma
