Un papirus egiptean cu o vârstă estimată de 4
– 5 milenii vorbeşte despre acest accident astronomic major care a determinat
încetinirea sau poate chiar oprirea temporară a mişcării de rotaţie a
Pământului, fapt ce reiese din prelungirea acelei nopţi cu cca. 8 ore. Un impact
meteoritic atât de important nu putea să nu producă nişte schimbări severe,
începând cu geografia planetei şi terminând cu fenomene pe care le înţelegem
mai puţin. Se ştie că Terra face parte dint-un sistem solar în care toate
planetele au caracteristici comune şi evoluează similar: toate sunt sferice,
toate au axa dreaptă, toate au aceeaşi mişcare de rotaţie, aceeaşi mişcare de
revoluţie etc. Doar trei planete se comportă diferit din anumite puncte de
vedere: Venus, care în urma unui accident astronomic ce a lăsat un uriaş
crater, a fost „răsturnată” cu 180 de grade, având acum o mişcare de rotaţie
retrogradă/sens orar (la fel Uranus şi din aceleaşi motive) şi Terra care nu
mai are axa fizică dreaptă, ci înclinată cu cca. 23 de grade.
Fireşte că prima reacţie a cititorului va fi
„bine, dar acest impact meteoritic major a avut loc acum nişte zeci sau sute de
milioane de ani”... Poate, dar până acum nimic nu dovedeşte milioanele de ani
presupuse, totul rămânând la nivelul speculaţiilor, mai mult sau mai puţin
interesate (de exemplu, pentru a da veridicitate falsei teorii darwiniste a
„evoluţiei” speciilor), mai mult sau mai puţin inspirate şi sigur, mult mai
puţin argumentate serios.
În varianta oficială, lemnul pietrificat se
numeşte silicifiat şi devine aşa deoarece a fost îngropat sub straturi de
sedimente unde, sub acţiunea apei bogate în minerale, particulele mici de lemn
au fost înlocuite de silicaţi. Asa se întâmplă cu toate lemnele îngropate
astfel? Şi lignitul de ce s-a făcut aşa şi nu s-a silicifiat? Dar pădurile
fosilizate unde au fost ele îngropate pentru că lemnul să fie înlocuit de
siliciu, dar păstrând structura lemnului? Tot oficial se spune (Wikipedia,
printre altele) că pentru a fi silicifiat, lemnul are nevoie de mai puţin de
100 de ani. Atunci lemnul s-a pietrificat sau nu în zeci sau sute de milioane
de ani? Înţeleg explicaţia dată în cărţi privind silicifierea, dar ceva nu stă
în picioare în toată această argumentaţie...
Pe o
bucată de lemn pietrificat se văd şi urmele focului care a „lins” suprafaţa
înainte de pietrificare, dar a păstrat şi urmele specifice lemnului aflat
într-un stadiu avansat de putrezire. De ce nu a ars dacă tot a fost atins de
flăcări? De ce alte trunchiuri chiar au ars la suprafaţă, dar procesul de
ardere a fost întrerupt brusc? Cei care ne tot explică despre cum a devenit
lemnul – piatră, uita să spună şi cum anume reuşeşte să pătrundă în masa
lemnoasă, deseori dură, un amărât de grăunte invizibil de siliciu. Lemnul nu e
burete, să-l penetreze lesne grăuntele de nisip... Cine a ales, mă întreb eu,
ca anumite lemne să putrezească în contact prelungit cu apa şi altele să se
pietrifice? Legile fizico-chimice se aplică discreţionar, pentru aceleaşi organisme
existând două feluri diferite de transformare? Bucata despre care vorbeam era,
înainte de pietrificare aproape putreda şi găurită. Aşadar, fusese deja supusă
umezelii, rezultatele fiind vizibile şi azi. Cu toate astea, procesul s-a oprit
brusc şi în locul transformării lemnului în rumeguşul obişnuit, deodată
procesul s-a oprit şi el a fost înlocuit de cealaltă tranformare,
pietrificarea. Asta mă conduce la concluzia că procesul de pietrificare a fost
mult mai rapid decât cel de putrezire. Până aici am mers cu logica pe teoria
oficială care, iată, se dovedeşte destul de şubredă...
Oare nu pare mai realist să considerăm că
lemnul s-a pietrificat parţial sau total ca urmare a bombardamentelor
meteoritice şi că pietrificarea a intervenit diferenţiat în funcţie de distanţa
dintre lemn şi zona de impact? Dacă luăm o bucată de lemn pietrificat atinsă de
putregai şi o ţinem în apă vom observa că procesul se va continua, ceea ce
arată că nu suntem în prezenţa unei înlocuiri totale a fibrei lemnoase. Mai
curând cred că putem vorbi nu despre o înlocuire a materiei, ci de o schimbare
a structurii sale morfologice. Această variantă de explicaţie permite să luăm
în calcul şi o anumită formă de viaţă intestină încorsetată de modificările
structurale evidente. Această viaţă (s-o numim aşa) a lemnului-piatră este şi
motivul pentru care vracii africani folosesc aceste pietre numindu-le „pietre
calde”, altfel spus – cu viaţă. Utilizarea lemnului pietrificat în ritualuri
tribale, dar şi efectele sale miraculoase asupra energiei generale a corpului
uman ar putea fi astfel motivate.
În aceleaşi circumstanţe se spune că au
dispărut dinozaurienii, atât cei carnivori, cât şi cei ierbivori, de mari sau mici dimensiuni. Toţi şi pe tot
globul? Ar fi singură grupă de specii aflată într-o asemenea situaţie; ceva nu
se potriveşte nici aici... Colecţionarii de fosile ştiu că piaţa mondială e
plină de fragmente din scheletul diverşilor dinozauri, unele fragmente
pietrificate, altele nu. Oare nu exploziile meteoritice fac diferenţa? Dacă pietrificarea
s-a produs în zeci şi sute de milioane de ani, în tot acest timp, fragmentele
de os rămase în stare naturală nu s-au dezintegrat? Sau dispariţia dinozaurilor
poate fi în strânsă legătură cu acel impact meteoritic major care a înclinat
axa Terrei?
Se ştie că axa fizica a Pământului e inclinata
sub un unghi de cca. 23 de grade faţă de ecuator, dar şi ca axa să magnetică a
rămas verticală. Nu ştim încă dacă acest decalaj al axelor presupune ceva, dar
nu e deloc imposibil ca anterioara lor fuziune să fi determinat o altă fată a
Terrei, pate altfel populată, poate şi cu dinozauri sau, de ce nu?, poate
actualul punct de contact, nu mereu acelaşi din cauza mişcării eliptice a
Pământului, să fie acea „poartă” prin care universurile se întrepătrund temporar.
Un lucru interesant a rămas în subconștientul
colectiv marcat de superstiţii: credinţa că data de 13 e aducătoare de ghinion.
„Ploaia de foc” despre care vorbeam, a avut loc, conform papirusului, în a 13-a
zi a unei luni egiptene, a 14-a pentru vechii evrei care socoteau începutul
zilei la apusul soarelui al zilei precedente. Prelungirea cu 8 ore a nopţii a
produs o asemenea spaimă, incat omul, superstiţios si animist, a păstrat această
dată ca fiind una în care orice tragedie e posibilă. Dileme ce-şi trag
rădăcinile în chiar teoriile oficiale, ar mai fi, dar ele... la o dată
viitoare.
