Cu drezina galactică spre Andromeda (XVIII)

 Cu traista ţesută din vise destrămate umplută cu smirnă, plecasem spre Andromeda, în căutarea fabuloasei Phoenix. Ceva îmi spunea că acel ciclu de 500 de ani, după care pasărea renăştea din cenuşa tatălui, era la final... Altfel nu aş fi fost pus să aduc oul... O primă problemă era să găsesc acea Pasăre Phoenix şi oul său, apoi, să duc oul (poate şi pasărea) în constelaţia Orion. Renaşterea ei, putea să însemne şi renaşterea iubirii mele pierdute terestru, dar ştiam că asta nu era decât simbolic; eu eram mort, iar inima mea pereche era încă vie, terestru vorbind. În absolutul universal eram doi rătăcitori care ne căutam fără a ne atinge vreodată. Speram în renaşterea iubirii astrale ca o alternativă a celei terestre, dar ştiam bine că ne-am pierdut întru eternitate, fără să acced la Piatra iubirii eterne, universale, cosmice, astrale. Poate această Piatră să aducă armonia a două suflete pereche ce n-au mai avut timp să devină unul singur, dar nu aveam deloc siguranţa că aşa se va întâmpla. Dar, cum alternativă nu există, sufletul meu rătăcitor spera că trecând probele, măcar va găsi liniştea veşnică, dacă nu şi iubirea desăvârşită.

Pornisem în căutarea fantasticei Păsări de foc solar, fără să ştiu prea bine ce trebuie să fac când o găsesc. Oul i-l puteam lua, deşi riscam să mă vadă şi să mă ardă cu razele sale de soare incandescent, dar riscul era mic, în comparaţie cu călătoria astrală eternă. Spuneam că Nebuloasa Andromeda era uriaşă, de sute de mii de ani-lumină în diametru şi tot aşa în celelalte dimensiuni astrale ale ei, dar undeva, într-o parte a ei o puteam găsi pe Phoenix, cea care îşi purta oul de smirnă de colo-colo. Trebuia s-o găsesc şi s-o determin să vină în galaxia Osiris din constelaţia Orion, pentru ca acolo ea să treacă în foc, iar din cenuşa tatălui şi praful stelar din inima mea, să renască o altă Pasăre şi o altă iubire desăvârşită, completă, totală, universală şi astrală.

Nu ştiam cum să procedez când voi găsi oul, cu atât mai puţin cum s-o determin pe Phoenix să-l urmeze... Mi-am amintit de sfinxul stelar care mă ajutase la proba anterioară, aşa că am decis să virez de la calea stelară pe care mă aflam, pentru a merge să găsesc un răspuns (nu uitasem că sfinxul stelar nu răspunde decât unei singure întrebări). Pe drumul spre planeta unde se afla sfinxul, multe întrebări îşi făceau loc şi fiecare părea acea întrebare singulară la care să primesc un răspuns complex. Unde se afla oul? Cum aduc Pasărea Phoenix pe Osiris? Cuibul unde va arde în flăcări solare, şi-l face singură sau i-l pot face eu, acolo unde vreau? Se va incendia şi aşa sau puteam rata proba? Toate erau întrebări importante, dar sfinxului îi puteam pune una singură, determinantă.

Drezina se opri la staţia stelară, iar eu pornii pe jos spre templul unde se afla sfinxul, fără să am idee ce întrebare ar trebui să-i pun pentru a trece proba. Mă gândeam că scorţişoara atât de necesară cuibului incendiar, lipseşte atât în Andromeda, cât şi în Orion. Asta însemna că Phoenix ar putea „adopta” un cuib atât de necesar incendiului solar final, dar de unde să iau scorţişoara? Ştiam sigur că de pe Terra, dar acolo nu puteam ajunge pentru că eram mort... Pe loc m-am hotărât să-l întreb pe sfinx cum pot ajunge pe Terra pentru a lua ramurile parfumate de scorţişoară.

„Peste două zile-lumină, pe Lună se va deschide o cale spre Terra care doar la mii de ani-lumină poate servi unei călătorii pe Pământ şi înapoi. E o scară selenară care duce până acolo şi pe care te poţi întoarce, după ce ai luat ramurile de scorţişoară. Dar să nu uiţi că timpul e scurt, cât o noapte terestră”, zise sfinxul şi se retrase în penumbra templului său. Ştiam că voi risca... Poate că Phoenix nu va accepta un cuib pe care nu şi l-a făcut singură, dar nu aveam de-ales... Era singura cale pentru a putea trece de această complicată probă a treia.

Va urma