Îşi amintea scânteia unică, acea scânteie care
se aprinde o dată la mii de ani-lumină, scânteia care a unit cele două inimi.
Fusese un eveniment care la nivelul Universului a produs o explozie astrală
fără precedent. O supernovă a iubirii explodase nu departe de Terra, iar văpaia
ei unise cele două suflete într-unul singur, cu o legătură galactică aparent
indestructibilă. Îngerii, serafimii şi heruvimii au fost martorii tăcuţi ai
unei uniri ce nu se poate produce în acest fel, decât la nivel astral, dincolo
de galaxii şi constelaţii, dincolo de bine şi rău, dincolo de orice percepţie.
Evenimentul fusese semnalat în toate universurile cunoscute din galaxiile
apropiate, ca unul ce marca începutul a ceea ce n-a mai fost să fie.
Promisiunea angelică a fericirii n-a mai venit
pentru cele două inimi ce n-au ştiut să rămână una, iar acum, sufletul care n-a
mai vrut să fie om devenise un proscris al iubirii pierdute, un căutător fără
speranţă prin spaţiul intergalactic. Regreta că n-a spus inimii pereche,
cândva, când încă era viu, acele vorbe de suflet care s-o ţină alături... I-ar
fi spus atunci: „Priveşte în sufletul tău şi vezi cu ochii lui acea legătură a
iubirii divine, acea ţesătură de stele pe care n-o vei vedea nicăieri în
galaxie, timp de multe generaţii, priveşte şi ia-ţi iubirea în palme, încet, cu
grijă, apoi depune-o în acel templu al dragostei astrale pe care îl porţi în
inimă. Dacă n-o vei face, dacă vei strica nebuneşte legătura divină a celor
două inimi devenite una, suferinţa va înlocui astral iubirea, iar sufletele vor
începe a se căuta prin constelaţii”. Se ştia încă de pe-atunci, că sufletele
pereche nu se despart nici în eternitate, dar pot, când greşesc, să devină
entităţi călătoare, căutându-se până la capătul lumilor; nu se despart, dar nu
rămân unite.
Ar fi bine, dragă cititorule, să iei aminte la
suferinţa sufletului hoinar, la durerea inimii pereche, iar când vei iubi cu
adevărat, profund şi definitiv să ştii ce ai de făcut pentru a nu deveni din om
cu inimă – suflet călător, căutător al iubirii pierdute şi nebuneşte irosite.
Să-ţi aminteşti de acele inimi ce au fost una, până când ceva le-a distrus
armonia celestă şi încearcă să o iei pe drumul galactic al iubirii perfecte.
Poate Creatorul se va îndura şi va păstra uniunea ta, dar pentru asta va trebui
să înveţi din suferinţa celor două suflete care n-au mai putut fi unul. Când
iubeşti cu adevărat, sufletul îţi cântă muzica bucuriei, dar slăbiciunea umană
te poate face să nu auzi decât prea târziu această muzică. Şi atunci, sufletul
va părăsi corpul, plecând îndurerat în altă călătorie astrală, în căutarea
iubirii irosite. Să-ţi aperi iubirea, dragă cititorule, cu toată puterea
sufletului şi să nu cedezi inconştient slăbiciunii orgolioase! Dacă vei avea
şansa celestă a unei uniuni de excepţie, să te lupţi pe viaţă şi pe moarte,
până la capătul Universului, în apărarea legăturii tale de suflet, pentru a nu
trăi regretul galactic al sufletului călător căruia i se refuză liniştea
veşnică.
Va urma
