Iată-mă înapoi în drezina mea galactică, cu
caii săi de foc, care mă purtau prin spaţiul intergalactic spre planeta din
constelaţia Osiris, depozitară a mult căutatei smirne, indispensabilă pentru a putea trece de cea
de-a treia probă a iubirii absolute. Constelaţia era una secundară, aflată în
galaxia Orion, aşa că drumul se anunţa destul de lung şi deloc uşor. Aveam de
parcurs nu doar un spaţiu cosmic, ci şi unul temporal şi universal, în sensul
trecerii (din nou) în alt univers, de data asta, de pe o altă planetă, din altă
galaxie. Am parcurs calea stelară fără incidente şi, după ceva timp, am ajuns
pe planeta căutată.
Peisajele erau foarte asemănătoare Terrei, ca
vegetaţie, doar că nu se vedeau nicăieri animale. Mergeam printr-o vale
mirifică, în căutarea acelui loc în care se afla legătura cosmică dintre
universuri şi-mi aminteam de plimbările pe care le făcusem ca om, cu inima mea
pereche şi parcă îi vedeam zâmbetul angelic şi șăgalnica-i
clipire... Sufeream, aşa cum şi terestru o făcusem, după ce ne pierdusem
iubirea... Aş fi vrut să dăm timpul înapoi, să redevenim suflete unite într-unul
singur şi să nu ne fi irosit, dar ştiam că asta nu se mai poate; eram acum,
universal şi astral, doar un suflet zbuciumat în căutarea Pietrei iubirii
absolute. Îi simţeam iubirea trimisă poate inconştient, odată cu praful de
stele pe care îl purtam în inimă, dar asta nu mai conta acum. Nu eram decât
două inimi sortite să nu mai fie una, iar asta pe vecie...
În punctul unde azimutul planetei se
intersecta cu universul din care veneam, am văzut legătura astrală pe care
trebuia s-o tai. Era o combinaţie de fire astrale extrem de complicată... Ar fi
fost o nebunie să fi încercat s-o desfac, aşadar tăierea rămânea singura
soluţie. Am apucat sabia de foc şi am lovit scurt. Un fulger a însoţit tăietura,
dar legătura s-a refăcut imediat, iar eu am rămas siderat privind-o. O
fracţiune de secundă zărisem micile bobiţe de smirnă, dar imediat ele
au dispărut, odată cu refacerea legăturii astrale dintre universuri. Ceva nu
era în regulă, din moment ce refacerea se producea atât de rapid... Am lovit
iar cu sabia de foc şi din nou fulgerul m-a anunţat că s-a produs tăietura, dar
degeaba... Legătura s-a refăcut aproape instantaneu. În disperare, loveam din
ce în ce mai des, iar legătura se refăcea şi ea la fel, de fiecare dată, parcă
făcându-mi în ciudă.
M-am oprit pentru câteva momente şi am căutat
să înţeleg ce nu merge în ceea ce spusese Yedo. Tăiam, aşa cum spusese, dar,
deşi mă avertizase că legătura se va reface rapid, nu mă gândeam că viteza ei
de regenerare va fi atât de mare. Aşa mi-a venit un gând: dar dacă tai, dar nu
scurt, ci păstrând sabia înfiptă în tăietură? Am lovit adânc, fără să mai trag
sabia de foc. Fulgerul a anunţat pe loc separarea universurilor şi, de data
asta, iată-mă în cealaltă dimensiune, cea în care smirna era peste tot. În faţa
ochilor se întindea un câmp verde, cu nişte plante ţepoase din care cursese
răşină, formându-se mici globule de smirnă. N-am mai stat pe gânduri şi am
început să adun... Era atât de multă încât foarte repede am şi umplut o traistă
şi m-am îndreptat grăbit spre locul unde lăsasem sabia. M-am apropiat de ea, am
tras-o şi, instantaneu, legătura astrală dintre universuri s-a refăcut.
Luasem smirna, aşa că m-am îndreptat spre
drezina mea cu cai de foc, acompaniat de mirosul ei puternic ce amintea de
ritualurile de îmbălsămare din toată istoria umanităţii. Părea că nimic nu e
nou sub Soare... Phoenix păstra cenuşa tatălui într-un fel îmbălsămată în oul ei
de smirnă, la fel cum şi oamenii o făcuseră pe Terra, încă de la începutul
existenţei lor în ceremoniile funerare. Se spunea chiar că această pasăre a
soarelui, pe lângă raze de lumină, se hrăneşte şi cu această răşină atât de
aromată, de aici apărând oul paternal de smirnă, cel pe care
trebuia să-l găsesc.
Va urma
