Popor imaginativ peste măsură, românii n-au
făcut niciodată economie de fantezie, fie că ea s-a manifestat în artă,
arhitectură, cultură sau politică. Aşa a apărut „folclorul istoric” numit
oficial „istorie”, dar şi alte mituri culturale fabricate, cu intenţie, din
comoditate intelectuală sau din pură şi crasă incultură. Un asemenea „mit” este
„nebunia”, dar şi soarta nefericită a lui Mihai Eminescu. Fireşte că s-a scris
mult pe acest subiect şi, foarte probabil se va mai scrie, dar, din păcate s-a
citit puţin, mai ales când vorbim despre oamenii din presa de partid. Acesta e
motivul pentru care s-au perpetuat diverse neadevăruri legate de acest monument
al românismului care a fost Eminescu.
Ceea ce se ştie universal e că a fost un poet
de geniu; da, a fost poezie în stare pură, dar şi o „sumă lirică de voievozi”,
cum l-a definit regretatul Petre Ţuţea. Cu toate astea, Eminescu n-a fost doar
poet, ci şi un excepţional jurnalist şi un om de cultură cum rar au avut românii.
Imaginea sa cea mai cunoscută e cea a unui tip suav, visător şi cu plete date
pe spate, ca în bustul comandat de Titu Maiorescu pe vremea când încă Eminescu
trăia, chiar dacă nu într-o perfectă stare. Acel bust e o mistificare, o
lucrare ce nu-l înfăţişează pe poet, ci pe un ilustru necunoscut, aşa cum
însuşi Caragiale îi reproşa lui Maiorescu într-o scrisoare. „Luceafărul” nostru
n-a fost deloc suav, ba din contră, un zdrahon şi nu purta plete, ci părul şi-l
purta tuns scurt. Nimeni nu se poate gândi că personajul înfăţişat de bust ar
fi putut să-i spună lui Lahovary: „Mai du-te-n mă-ta, grecule, să nu mă înveţi
tu pe mine cum vine treaba cu românismul”. Iubea luxul de care n-a avut parte,
un vin bun şi o conversaţie animată, era un tip expansiv, vesel şi carismatic,
dar care avea şi el momentele sale de adâncă melancolie; atunci jurnalistul
devenea poet, după cum mărturiseşte Caragiale.
Odiseea eminesciană a „nebuniei” care a luat
sfârşit odată cu tragica moarte a poetului a început la Capșa, atunci când
manifestările sale paroxistice au „impus” întâia internare. Nimeni dintre
martorii oculari n-ar fi putut crede altceva decât că Eminescu era pradă unui
acces de nebunie, aşa cum o confirmă, printre alţii şi Slavici în scrisori şi
memorii. E adevărat, manifestarea sa era cel puţin neobişnuită şi exagerată,
dar ar trebui să vedem dacă ea a fost generată de o maladie („sifilisul” a fost
o cauză neconfirmata, nici în epoca şi nici ulterior), de o tulburare nervoasă
sau de altceva de natură a-i provoca o reacţie ce poate fi asimilată nebuniei.
Episodul de la Capșa s-a repetat şi de fiecare dată internarea a fost soluţia.
Cum boala suspectată iniţial, sifilisul, nu poate fi luată în discuţie şi cum
articolele sale din perioada de „nebunie” au o precizie şi coerenţă
excepţionale, eliminând si tulburările nervoase, cauza manifestărilor trebuie
căutată în altă parte...
Un numitor comun al acestei nefericite părţi a
existenţei lui Eminescu este Titu Maiorescu. El a comandat bustul, el a decis
să fie altcineva reprezentat în efigie şi tot el a fost, direct sau indirect,
în preajma lui Eminescu în momentele premergătoare manifestărilor. Da, dar
Maiorescu era morfinoman... O suferinţă atroce l-a făcut pe Titu Maiorescu să
apeleze la morfină, pentru a atenua durerile care îl măcinau. În epocă, morfina
era larg uzitată pentru capacitatea sa de a alina durerile celor suferinzi,
dar, aşa cum se ştie, era şi este un produs care dă dependenţă. De altfel,
morfina pe care Maiorescu şi-a administrat-o i-a afectat inima care, în cele
din urmă a cedat.
Toate cercetările întreprinse pentru a scoate
la lumina cauzele morţii lui Eminescu l-au evidenţiat pe Maiorescu, el fiind
mereu, într-un fel sau altul, dacă nu iniţiatorul, măcar acela care a condus
din umbră manevrele pseudo-medicale care au pus capăt rezistenţei fizice a
„Luceafărului”. O foarte serioasă posibilitate este ca morfina pe care
Maiorescu o deţinea să-i fi fost administrată poetului, chiar acolo, la Capșa,
cel mai probabil combinată cu vin, dând apoi naştere acelui acces de „nebunie”.
Din mărturii, reţinem că a doua zi Eminescu se simţea fără vlagă, era apatic
etc., manifestări pe care le întâlnim şi azi la drogaţi. Aceeaşi probabilitate
este aplicabilă şi în alte cazuri, fie „accese de nebunie”, fie alte
manifestări, cum ar fi cele din călătoria să „ghidată” la Viena, când Eminescu
era taciturn, apatic şi blazat. Dacă în acea călătorie însoţitorul său trimis
de Maiorescu, Chibici, i-a administrat sau nu morfină, nu avem cum să ştim, dar
avem voie să presupunem că nu „nebunia” îl făcuse pe Eminescu să devină atât de
diferit de cum ni-l descrie Caragiale.
Tratamentele aplicate lui Eminescu pentru
a „cura” acel „sifilis” au fost mereu pe
bază de mercur, în special injecţii cu mercur, deşi de peste 20 de ani se ştia
în lumea medicală a epocii, că mercurul nu numai că nu vindecă, dar și că este
o otravă ce omoară lent şi dureros pacientul „tratat” în acest mod. Cu toate
astea, cei care l-au avut în grijă pe Eminescu nu au ţinut cont de nimic şi
i-au administrat mortalele injecţii cu mercur. Viaţa monumentului naţional care
a fost Eminescu s-a încheiat tragic pe str. Plantelor, la nr. 9, într-o vilă ce
aparţinea doctorului Şuţu, un aşa-zis „stabiliment de sănătate” ce nu figurează
în arhive ca unitate spitalicească sau măcar să fie în vreun fel legată de
mediul sanitar al epocii. Iar în „sanatoriul” doctorului Şuţu, Eminescu a fost
dus de către Titu Maiorescu.
