Dar cum călătorului galactic îi şade bine cu
drumul presărat cu praf de stele, pornisem din nou cu drezina spre nicăieri, în
căutarea liniştii pierdute şi a iubirii refuzate de Creator pe Terra. Mergeam
acum în căutarea unui bătrân atoateştiutor, singurul în stare să-mi spună ce să
fac pentru ca rătăcirea universală să înceteze, iar sufletul chinuit să-şi
găsească împăcarea. Caii de foc ai drezinei galactice erau parcă mai aprinşi ca
niciodată, jerbele de foc lăsate în urma lor putând fi văzute şi de pe Terra,
chiar dacă nu cu ochiul liber. Unui privitor oarecare, jerbele de foc i-ar fi
amintit, poate, de iubirea irosită care nu-mi dădea pace, dacă asta nu era
cumva doar în imaginaţia sufletului meu.
Planetele şi exoplanetele se succedau cu
repeziciune, întretăiate în mişcarea lor ciclică, de meteoriţi şi comete cu
cozi aprinse, iar drezina se îndrepta către o planetă dintr-un alt sistem
solar, acolo unde îşi avea sihăstria galactică, bătrânul atoateştiutor. Nu era
departe... Planeta Alif, din sistemul solar al lui Sirius A era la câţiva
ani-lumină de Terra, distanţa fiind floare la urechea de foc a cailor intergalactici. Acolo urma să
aflu ce trebuie să fac şi unde să merg pentru a regăsi iubirea irosită. Ne
mişcam repede, lăsând în urma noastră pârjolul ce mai demult arsese sufletul
călător, stelele mai mici şi planetele înregistrând trecerea noastră ca pe un
fenomen astronomic al iubirii desăvârșite.
Doar ce am făcut dreapta, ieşind de pe Calea
Lactee şi deodată s-a ivit în faţa noastră planeta Alif. Drezina s-a oprit în
staţia de drezine galactice, iar eu am coborât. Caii de foc îşi luau masa lor
obişnuită - jar din suflet şi se adăpau din lacrima tristeţii universale. I-am
lăsat să-şi refacă flacăra nestinsă şi am plecat în căutarea bătrânului
atoateştiutor. Drumul a fost lung şi dificil, sihăstria sa galactică fiind
tocmai în vârful Munţilor Alif, munţi de o înălţime ameţitoare. Pe măsură ce
urcam spre sihăstrie, în faţa ochilor mi se desfăşurau peisaje sublime. Văile
adânci, canioanele uriaşe şi piscurile ameninţătoare se dezveleau pe rând
privirii sufletului rătăcitor. Pe ici, pe colo, pâlcuri de vegetaţie stelară
îndulceau peisajul ce altfel ar fi fost terifiant pentru călătorul învăţat cu
Terra şi cu peisajele sale. Am escaladat cel mai înalt vârf al Munţilor Alif şi
astfel am ajuns la sihăstrie. Era ca o peşteră săpată în inima muntelui şi
acolo stătea, departe de lume, bătrânul atoateştiutor. Intrarea în sihăstrie
era astupată cu o piele de capră cosmică, impecabil lucrată, pentru a servi
drept uşă. Am dat-o uşor la o parte şi iată-mă înăuntru!
Acolo, lângă un foc ce ardea molcom, un bătrân
cu plete albe visa la armonia universală, astfel el putând să ştie tot ce se
întâmplă intergalactic. I-am spus bătrânului de ce venisem de pe alte planete,
până în acea sihăstrie a lui. El ştia, fireşte, dar regulile de politeţe pe
planeta Alif cereau să spui tu motivul vizitei. Mă ascultă cu răbdare, în timp
ce ochii săi vii mă cercetau cu o evidentă curiozitate; pesemne, dorea să vadă
mai bine acel suflet care rătăcea stelar în căutarea iubirii, pentru a-l putea
ajuta. M-a lăsat să termin ce aveam de spus şi mi-a urat bun venit. Apoi s-a
aşternut liniştea... În cele din urmă, sihastrul cu plete albe a început să
vorbească: „Trebuie să ştii că Legile Universale ale Creatorului nu sunt ca
legile voastre de pe Terra. Voi credeţi că nimic nu se pierde, ci totul se
transformă, dar sunteţi în eroare: cele mai multe lucruri se pierd universal şi
nu le mai poţi recupera dacă ai fost risipitor. Îţi cauţi iubirea şi suferi
intergalactic în căutarea ei, dar tu ai pierdut-o şi n-o mai poţi avea înapoi.
Eşti un biet suflet nebun de durere, care nu ştie că, odată ce ai pierdut
risipind iubirea, o cauţi degeaba. Şi dacă ai găsi-o, înapoi pe Terra nu mai
poţi ajunge, iar inima ta pereche nu-ţi mai poate aparţine. În urma ta a rămas
suferinţa, a ta şi a celeilalte inimi, iar acum nu mai ai nimic de făcut. Dar,
dacă la ea nu mai poţi ajunge, dacă niciodată cele două inimi nu mai pot fi
una, o să te ajut măcar să-ţi găseşti odihna veşnică de care ai atâta nevoie.
Va fi greu, chiar foarte greu, aşa că dacă vrei cu adevărat să-ţi găseşti
iubirea, va trebui să treci nişte probe de foc. Să mergi în spirala
Andromeda... Intri în spirală pe la planetele din Andromeda Inferior şi treci
de la una la alta, pană la cea mai de sus planetă din spirala
andromediană. Pe fiecare planetă va trebui să treci câte o probă, o muncă grea
uneori şi abia apoi, după ce ai încheiat fiecare probă în parte, vei putea
merge pe planeta următoare. Dacă iubeşti cu adevărat, dacă eşti dispus să treci
probele, du-te! Dar dacă nu, mai bine rămâi strigoiul stelar care eşti acum,
căci liniştea nu ţi-o vei găsi. Du-te acum! Când vei ajunge pe prima planetă
andromediană, vei vedea că o să ştii ce ai de făcut, pe fiecare planetă în parte”.
Bătrânul sihastru îşi încheie cuvântarea şi o lacrimă i se ivi la colţul
ochilor; am înţeles atunci ce chin urmează, dacă şi pe sihastru îl
impresionează. Am mulţumit şi am plecat înapoi la drezina mea galactică,
îndreptându-mă spre Andromeda, cu speranţa că-mi voi regăsi iubirea, acea
iubire care ar fi putut fi viaţa, dacă nu eram risipitor.
Va urma
0 comentarii