Cu drezina galactică spre Andromeda (XX)

 Pe drumul galactic spre Orion, retrăiam clipa de vis şi gândul de iubire ce sclipiseră, dar care rapid şi dispăruseră. Nici în vis nu ne atinseserăm, cum nici în viaţa terestră n-o făcusem, dar acel moment în care sufletele noastre au stat faţă-n faţă era încărcat de semnificaţii profunde, sublime. Fusese un moment de iubire ideală, totală şi fără limite umane, o scânteie de iubire absolută. Sufletul rătăcitor îşi amintea şi poveştile inimii pereche despre o iubire pe care n-o simţise încă, despre acea slăbiciune orgolioasă care a ucis iubirea. I-ar fi amintit că iubirea adevărată iartă şi fapte grave, atunci când ea există sau că iubire intolerantă nu există, dar era prea târziu pentru asta. Îşi amintea vorba aceea, „vreau să nu te văd şi să te iubesc”...

Drezina se apropia de Orion, locul unde urma să amenajez cuibul incendiului solar absolut, cuibul de scorţişoară al Păsării Phoenix. Am virat pe direcţia gamma, a planetei principale din constelaţia Orion. La scurt timp, drezina galactică se oprea în staţie, iar eu luam legătura de ramuri aromate pentru a căuta un loc potrivit pentru amenajarea cuibului. Într-o vale adâncă şi vastă ca suprafaţă, m-am oprit; era locul potrivit, departe de orice privire indiscretă, un loc ideal pentru renaşterea Păsării Phoenix. Am construit un cuib mare (se spunea că Phoenix are dimensiuni apreciabile), într-un loc retras al văii, urmând ca nu departe de el să aduc şi oul de smirnă, regeneratorul phoenixian. Apoi am revenit la drezina mea şi ne-am luat zborul spre Andromeda, în căutarea oului şi a Păsării Phoenix.

În Andromeda, m-am apucat să colind Nebuloasa, în direcţia unde ştiam că fusese văzută ultima dată Phoenix. Lumina sa solară era imposibil să o ţină ascunsă multă vreme... După îndelungi căutări, iată că norocul mi-a surâs! În spaţiul interstelar, lângă o planetă de rangul trei, Pasărea descria volte de foc de o frumuseţe incredibilă! Totul în jur era plin de culorile cele mai strălucitoare, care o însoţeau în raze de lumină curată. Am lăsat Phoenix să impresioneze Universul cu luminile sale desăvârşite şi am aterizat cu drezina galactică pe acea planetă de rangul trei, unde presupuneam că se afla oul cel mult căutat. Am hrănit din nou caii de foc cu jarul inimii, am luat o unealtă stelară şi am pornit în căutarea oului. Nu peste mult timp, am ajuns într-o vale izolată, unde, ferit de orice entitate potenţială se afla oul de smirnă. Era de dimensiuni apreciabile, cât un ou de dragon, dacă nu cumva mai mare. Fără să stau pe gânduri, am găurit oul şi am introdus în el praful stelar din inima mea, cel trimis în Univers de inima mea pereche ce n-a mai devenit întreg, apoi am astupat gaura cu smirna culeasă anterior şi m-am întors la drezină. Era momentul ca drezina să abandoneze staţia galactică şi să aterizeze lin lângă oul Păsării Phoenix. O altă modalitate de a-l transporta pe Orion, nu aveam...

Luam oul, dar cum să determin Pasărea să mă urmeze până la cuibul de scorţişoară pe care i-l construisem? Fără incendiul său, din ou nu putea renaşte nimic, nici pasărea cea nouă şi nici iubirea mea pierdută... Am legat oul cu fire de soare, în partea din spate a drezinei şi am aşteptat ca Phoenix să ne observe. Cum acest lucru nu se întâmpla, am decis să decolăm, mergând cumva razant cu lumina excepţională pe care ea o răspândea. Trebuia să păstrez distanţa, altfel focul ei ne-ar fi ars astral... Am luat direcţia gamma, a constelaţiei Orion şi am plecat încet pe calea astrală. Din când în când, aruncam în urmă bobiţe de smirnă, sperând să atrag Phoenix-ul şi să-l fac să ne urmeze. După câteva ture concentrice cu drezina, Pasărea a avut o primă reacţie, începând să soarbă smirna, care se transforma instantaneu în jerbe de foc aromat, multicolor. Am schimbat direcţia drezinei şi ne-am îndreptat spre Orion, aruncând răşină în urma noastră. Aşa am ajuns în constelaţia Orion, pe planeta unde construisem cuibul de scorţişoară al Păsării. Drezina ateriză nu departe de cuib, iar eu am desprins încet oul, lăsându-l pe sol, la o oarecare distanţă de locul unde urma să fie incendiul final al păsării de foc.

M-am retras, împreună cu drezina şi am aşteptat spectacolul ce va culmina cu renaşterea Păsării, dar şi a iubirii mele. Adunând bobiţe de smirnă, Phoenix descoperi cuibul. După câteva volte impresionante, Pasărea se îndreptă spre ramurile de scorţişoară, se aşeză şi, imediat, totul – pasăre şi cuib – fu cuprins de un foc halucinant! Pasărea strigă o singură dată şi apoi căzu, transformându-se în cenuşă. Simultan, oul se desfăcu şi, din interiorul său se ivi o superbă Pasăre Phoenix, dar şi o inimă astrală, semnul renaşterii celeste a iubirii mele irosite. La mică distanţă în spatele meu, Primul Judecător zâmbea, semn că trecusem şi proba a treia a iubirii absolute.

Va urma