Cu drezina galactică spre Andromeda (XV)

 Aşadar, iată-mă înapoi la drezina mea trasă de caii săi de foc... Aflasem câte ceva despre această minunată şi fantastică, pe undeva, Pasăre Phoenix şi despre toate cele care o înconjoară. Realitatea universală era diferită de ceea ce se povestea pe Terra, pe vremea când eram om. Ceva mi-a atras atenţia şi, poate, nu întâmplător... Phoenix era înconjurată de toate acele esenţe minunate care au marcat umanitatea cu aromele lor, două dintre ele fiind, indiscutabi, de referinţă: scorţişoara şi smirna, două componente principale pentru obţinerea a ceva fără de care omenirea n-ar fi putut supravieţui: mirul, această combinaţie ce aminteşte pământeanului de dragostea faţă de Creator. Indiscutabil, această probă prin care treceam pentru a ajunge la iubirea absolută, avea ceva aparte şi bine definit, atât în sufletul meu rătăcitor, cât şi în bogăţia de semnificaţii terestre. Elementul care le unea, acel numitor comun al celor două semnificaţii era... iubirea! Pe de o parte, dacă vorbim de mir, iubirea faţă de Creator, pe de alta – iubirea nesfârşită, până la capătul neştiut al Universului, pe care i-o purtam întru eternitate, inimii pereche ce n-a putut deveni întreg perfect.

În numele iubirii absolute eram acum călător prin universuri, galaxii şi constelaţii, întrebând în stânga şi-n dreapta unde pot găsi, în Universul ăsta mare, smirnă, dar toţi răspundeau, cei care ştiau, fireşte – „pe Terra”. Aproape îmi pierdusem speranţa (eram într-o staţie de drezine galactice, hrănind caii de foc), când, o fiinţă cosmică se opri lângă mine şi, clipind complice, zise: „Mai există smirnă în Univers; Yedo, iubitorul de diamante venusiene, ştie unde”... Apoi se topi de parcă nici n-ar fi existat. M-am gândit puţin şi am înţeles că, pentru moment, pot lăsa deoparte căutarea smirnei, în favoarea diamantelor venusiene cu care puteam cumpăra bunăvoinţa acelui Yedo şi asfel să aflu unde în Univers se mai poate găsi smirnă.

Caii de foc trăgeau drezina cu o viteză incredibilă... Copitele lor lăsau flăcări în urmă, în timp ce avansam pe Calea Lactee, către Venus. Nu aveam idee unde pot găsi acolo diamante, dar eram convins că voi descoperi lesne. Am ajuns pe această planetă, atât de cântată de poeţii pământeni ai tuturor vremurilor şi am descoperit că e goală, lipsită de orice formă de viaţă, prezentă sau trecută. Ca vizitator, nu mă deranja deloc că avea o rotaţie retrogradă, consecinţă a acelui impact major care o dăduse peste cap, lăsând un crater uriaş chiar pe direcţia gamma, cum te uiţi dinspre Soare. Brusc, am realizat că acolo unde a fost un impact meteoritic major (dacă nu cumva o lovise o supernovă mai indisciplinată), trebuie să existe şi diamante, la fel cum se întâmplă şi pe Terra. Am pornit repede spre craterul gigantic din inima planetei Venus, înarmat şi cu trusa universală de unelte astrale. Pe marginea lui m-am oprit, admirând siderat peisajul ce se desfăşura în faţa ochilor mei, în crater. Peste tot, cât cuprindea privirea, craterul era presărat cu diamante de mărimi neobişnuite şi cu o strălucire fără seamăn.

Am înaintat, apoi am început să cobor pantă lină a craterului... Nu avea sens să avansez prea mult, pentru că deja călcam pe acele pietre excepţional de frumoase. M-am uitat atent la ele: unele erau roşii, altele galbene sau verzi, dar cele mai multe erau albe şi deosebit de curate. Am început să adun cât mai multe, pentru a-l îmbuna pe Yedo şi am făcut-o până când am umplut o traistă ţesută din fir de lumină. La un moment dat, atenţia mi-a fost atrasă de un diamant cu o strălucire specială; era un diamant galben, venusian şi pe loc mi-am dorit să-l iau, de data asta nu pentru Yedo, ci pentru inima mea pereche. Dacă voi fi capabil să trec toate probele, gândeam eu şi dacă iubirea noastră va renaşte astral, îmi imaginam că ea, inima pereche ce n-a mai devenit întreg, va face din diamant o bijuterie care să-i amintească în absolut de inima întreagă ce n-a mai fost să fie. L-am ridicat, am suflat praful de pe el şi l-am privit de aproape. În strălucirea lui interioară o vedeam pe cea care fusese cândva, pe vremea când eram viu, sufletul meu pereche. O lacrimă a durerii căzu pe galbenul diamant, el se tulbură un pic din cauza suferinţei resimţite şi, imediat, lacrima se pierdu în interiorul strălucirii diamantine. Da, acea piatră venusiană era acum martora iubirii mele absolute şi depozitara suferinţei unui suflet sortit să-şi caute iubirea vieţii trecute, în Univers.

Va urma