Eram în drezină, iar planetele
treceau pe lângă mine rotindu-se în sensuri giratorii, parcă intenţionat,
pentru a mă zăpăci şi mai rău. Nu, fireşte, planetele reci nici nu ştiau că pe
lângă ele trece o entitate pierdută în spaţiul intergalactic, dar ceva îmi
spunea că pe ele erau alte entităţi care îmi puteau înregistra trecerea, dacă
ea ar fi avut vreo importanţă. Important este acel sens propriu pe care trebuie
să-l obţii, atât timp cât eşti pe Terra, dar pentru mine, timpul expirase, aşa
că apucasem calea celor care îşi cauta galactic rostul pământean pierdut sau
irosit.
În carnea mea respira un suflet, unul pe care
prea târziu îl întâlnisem. Nu ştiu să vă povestesc ce trăiri minunate, ce
bucurie divină, celestă, am simţit, eu, omul, când am avut privilegiul divin de
a-l vedea. Dar bucuria a fost scurtă şi penitenţa dureroasă i-a
luat locul repede... În registrul viorii celeste, iubirea şi suferinţa se
confundă deseori, chiar şi atunci când viaţa trăieşte. Secretul reuşitei fusese
pierdut în ciocnirile stelare dintre sufletele zbuciumate, iar eu plecasem în
căutarea lui, a secretului, a sensului, a dorinţei şi a iubirii. Fireşte că aş fi
putut găsi iubirea şi dorinţa, dar sensul se pierduse undeva între Calea Lactee
şi Pleiade. Şi iată-mă într-o căutare ce nicicând nu se va sfârşi pentru că el,
sensul acela, el nu mai avea... sens. Fusese întrupat, avusese o formă
minunată, fusese un serafim cu un excepţional sens giratoriu, dar acum trebuia
căutat... De ceva vreme dispăruse, iar eu plecasem dintre oameni, căutând ceea
ce irosisem cândva.
Dar Universul are legile lui ciudate...
Căutarea galactică a întâlnit o planetă... Era atât de frumoasă, cu peisaje de
vis, cu un zâmbet minunat!... În faţa acestei frumuseţi pe care o etala cu o
mândrie, încât inima s-a cutremurat, nu am rezistat şi am adăstat pe ea, ca o
haltă în călătoria fără de sfârşit. Am părăsit staţia de drezină... Aveam
timp, pentru că şi caii aveau nevoie de o lacrimă sinceră şi de o bătaie de
inimă în plus și de jarul ei, ca hrană. Eu am plecat pentru a întreba ce fel de planetă e aia, cu
atât de multe peisaje minunate. Mergeam fără a întâlni pe cineva, poate şi
pentru că acolo, pe planeta Se Al, Universul avea alte dimensiuni sau poate
pentru că eu, un rătăcitor stelar, nu aveam dreptul să văd sufletele alea, ca
un biet suflet penitent ce venea de foarte departe. Cu toate astea, m-am
încăpăţânat în iubire şi acum trebuia să găsesc drumul spre planeta Aga Mi, aşa
că m-am dat de trei ori peste cap (poveştile îmi dăduseră ideea) şi am reuşit
să intru în lumea celor de pe Se Al.
În acest fel am ajuns, condus de alţii, la
bătrânul sfătuitor al planetei... M-a întrebat ce doresc şi i-am spus că
plecasem în călătoria stelară, în căutarea sensului propriu. M-a ascultat, apoi
a zâmbit şi mi-a zis: „Tu nu sensul îl cauţi, ci iubirea ta pierdută. Ea este
sensul acela. Când pleci de-aici, du-te pe planeta Rh Onda. Acolo, să te duci
la vraciul din peştera planetară şi să-l întrebi dacă iubirea se pierde şi dacă
da, unde se duce ea. Apoi, dacă aşa va dori Creatorul universal, dar şi cu
indicaţiile vraciului, vei putea găsi planeta căutată şi, astfel, iubirea
universală”. Am plecat încrezător de la bătrânul sfătuitor şi m-am întors la
drezină. Caii se adăpaseră din lacrima suferinţei şi deja se hrăniseră cu
jarul din suflet şi erau gata de drum.
Va
urma
