Pe acel drum mai fusesem, pe vremea când eram
om, şi îl ştiam. Era drumul cu praf de stele pe care îl aşternusem cândva unei
inimi-pereche. Pe acel drum trecusem, mână-n mână spre fericirea completă, dar,
la un moment dat deviasem. Eu eram cel care stricase armonia şi echilibrul
stelar al drumului şi de aceea acum eram rătăcitor. Privind atent spre lumina
galbenă, am realizat că în acea lume sufletească, lucrurile se desfăşoară
diferit. Îmi pierdusem sufletul şi el, neobosind să iubească, acum călătorea în
căutarea iubirii care îi putea aduce pacea cosmică definitivă, fără de care
rămânea un strigoi stelar.
Am înţeles unde se află Piatra Galbenă a
iubirii irosite şi am pornit iar, cu drezina galactică, în călătoria universală.
Mergând, am realizat că Piatra era nu departe de mine, aproape la o aruncătură
de băţ de Terra, pe o planetă din Calea Lactee. Şi uite-aşa, drezina a făcut
cale-ntoarsă, spre o destinaţie din centrul galactic. Drumul a fost lung
(aproape ajunsesem în Andromeda), dar necesar. Ieşind din coada spiralei
andromediene, am apucat în stânga, spre Calea Lactee, unde se afla mica
planetă, de fapt o exoplanetă, depozitara Pietrei iubirii irosite. Nelocuită şi inospitalieră, această exoplanetă avea un
alt sistem de universuri decât ştiam eu. Pentru a intra în sistem, aveam nevoie
de ajutor, iar el era pe planeta învecinată: un glob de cristal prin care
puteam pătrunde în complicatul sistem de universuri.
Ajuns acolo, am lăsat drezina în obişnuita
haltă stelară şi m-am îndreptat spre centrul planetei, acolo unde aflasem că se
găsea globul de cristal galactic. Întrebând în stânga şi-n dreapta, am
aflat că globul este la zânele intergalactice care sălăşluiau acolo şi m-am
îndreptat spre foişorul unde îşi aveau sediul stelar. Mă aşteptau şi am înţeles
că acea comunicare intergalactică funcţionează mai bine decât orice telefonie.
Cineva, nu ştiu cine, impresionat de suferinţa unui suflet rătăcitor, le rugase
să-mi împrumute globul lor de cristal, aşa că, atunci când m-au văzut, una din
ele s-a apropiat de mine, fără vorbe, fără zgomot şi mi-a întins globul. Apoi a
făcut nişte semne de neînţeles (dar eu am priceput că-mi e alături în
anevoioasa călătorie) şi s-a întors la suratele ei. Iar drezina şi reluat
traseul...
Exoplaneta pe care se află Piatra Galbenă a
iubirii irosite era pustie şi părea că mă aşteaptă. Undeva, departe, clipea
ceva, de parcă o entitate stelară făcea cu ochiul. Fireşte, era o impresie, dar
ea mi-a dat încredere să merg mai departe. Înarmat cu globul, am coborât din
drezină şi am lăsat caii de foc să-şi tragă văpaia. Imediat, am luat globul,
l-am pus în poziţia potrivită, în aşa fel încât universurile să se intersecteze
în el, iar eu m-am cufundat în lumina magică iscată. Pe dată am ajuns într-o
altă lume, una cu vegetaţie luxuriantă, cu ape frumos curgătoare şi cu animale
dintre cele mai ciudate. Nu m-am uitat la ele şi nici vegetaţia n-am văzut-o
cum poate ar fi trebuit. Nu vedeam decât drumul către Piatra Galbenă a iubirii
refuzate şi irosite...
În cele din urmă, pe drumul stelar din
universul Zenith am ajuns la locul unde se afla Piatra. În faţa ochilor se
ridica un palat somptuos, excepţional decorat şi păzit cu străşnicie de către
paznici în armuri. Unul dintre ei m-a întrebat ce caut, i-am spus, iar el mi-a
arătat o căsuţă modestă, nu departe de palat. „Du-te acolo fără teamă. Piatra
iubirii n-o vei găsi în palat, ci în acea căsuţă sărăcăcioasă”, a
adăugat el, clipind cu subînţeles. Şi drumul meu s-a oprit la acea casă... Am
bătut la uşă. Când ea s-a deschis, am văzut o siluetă ce refuza să iasă la
lumină. O voce profundă mi-a zis: „Să iei piatra şi să sufli asupra ei. Dacă
iubirea ta este atât de adâncă pe cât se vorbeşte în Univers, piatra se va
transforma în inimă, iar inima să i-o trimiţi, cu curierii stelari, celei pe
care ai lăsat-o în suferinţă, din cauza nesăbuinţei tale”. Am vrut să ştiu dacă
asta e tot ce am de făcut... „Nu, răspunse vocea, liniştea ţi-e departe, dar
poţi măcar să-i ostoieşti suferinţa inimii pereche”.
Am luat piatra aproape cu veneraţie, încet, cu
grijă şi, când a fost în mâinile mele, am simţit că ea, Piatra, este inima mea
întreagă. Era o „marquise” de o frumuseţe deosebită, cu tăieturi perfecte, cu o
limpezime de cristal, aşa cum a fost mereu iubirea mea. Am suflat cu toată
dragostea asupra ei, iar Piatra a început să se transforme. Încet, în jocuri de
lumini multicolore, „marquisa” s-a transformat în inimă, o inimă ca de diamant,
dar de o căldură de neegalat. Mai mult ghicit, silueta care-mi dăduse Piatra a
zâmbit, mulţumit, probabil, că transformarea se produsese. De-acum nu mai aveam
decât să apelez la curierii stelari, pentru ca inima să ajungă la destinaţie,
ostoind măcar o suferinţă, dacă pentru a mea încă nu venise momentul.
Va urma
0 comentarii