Drumul printre meteoriţi şi comete, cu cozile
lor de stele căzătoare, a continuat şi, destul de repede, iată-ne într-o altă
haltă cosmică. Am adăpat caii de foc cu lacrima suferinţei, i-am hrănit cu
jarul din inimă şi, imediat, am pornit cu drezina în căutarea minelor unde se putea
afla Piatra Galbenă a iubirii pierdute. Drumul ceresc pe care mergea drezina
era minunat şi înconjurat de toată frumuseţea fizică pe care o avea spiritual
iubirea. Zăream pe alocuri câte un chip, o umbră, boarea unui parfum, aroma
neuitată a iubirii refuzate, mâna iubită, dar şi străfulgerarea mâniei, a
chinului şi a dezamăgirii. Toate astea, în peisajul mirific al planetei, dădeau
impresia unui tarâm de basm, presărat pe alocuri cu iubiri reale deznădăjduite.
Ca şi în viaţa terestră, peisajele frumoase n-au rămas pentru mult timp şi,
iată, în faţa noastră se deschidea hăul minei celeste.
Şi căutarea a început, febrilă, statornică şi
fără nici o raţiune; doar cu suflet. Cum Piatra nu se putea afla în mina
celestă, am început s-o caut în împrejurimi. Cineva trebuie că ştia unde se
află sau cine o are, de asta eram convins! Nu departe de mină, sub un şopron, o
bătrână depăna lâna de aur planetară, aparent absentă. Am trezit-o din
amorţeală şi am întrebat-o cine ştie unde se află Piatra Galbenă a iubirii
pierdute. Într-un târziu, bătrâna m-a privit şi ochii ei obosiţi au zâmbit...
„Mult ai iubit-o, ca om, dacă nici ca suflet nu-ţi găseşti liniştea!”. Ştia
bătrână, fără ca eu să-i spun ceva... Simţise tremurul inimii şi şovăiala
minţii, amândouă supuse docil acelei senzaţii fără egal, iubirea... Nu am vrut
să-i confirm pentru că ştiam că nu de asta avea ea nevoie; ştia tot despre
mine, aşa cum totul se ştie în comunitatea galactică. Eu nu eram decât un
rătăcitor în căutarea Pietrei ce poate deveni inima. „Ştiu că sufletul tău e
îndurerat, dar timpul tău a trecut. Cândva ai fi putut să realizezi, să simţi
şi să te faci simţit, cândva ai fost important. Acum, nu mai ai timp pentru că
nu mai eşti om, ci doar o biată entitate rătăcitoare. Ce mai vrei acum?”, şi
brusc, bătrânei i s-au asprit trăsăturile.
Am încercat să-i explic că eu, acel suflet
pribeag, nu-mi pot găsi liniştea până când omul care fusesem nu va merita
iubirea universală pe care o risipise. Era inutil... Ea ştia foarte bine că în
trecut, acum nişte mii de ani-lumină, omul care fusesem nu a putut să devină,
nu a meritat iubirea celestă. „Dragul meu, nu cauta Piatra Galbenă acolo unde
oricine ar căuta-o, ci vezi în sufletul tău chinuit unde se află ea. Nimeni
nu poate să ştie, mai bine ca tine, unde e inima ta pierdută. O vrei? Urmează-ţi
calea de suflet, caută Piatra şi găseşte-ţi liniştea astrală. Dar nu cauta Piatra aici, că
n-o vei găsi”, a mai zis bătrâna şi s-a întors la caierul ei.
Călătoria stelară lua o altă întorsătură, iar
acum căutarea nu mai era planetară, ci interioară. Acolo trebuia să aflu locul
unde se află Piatra iubirii după care atât de mult suferea sufletul rătăcitor
printre stele. Am rememorat cu ochii sufletului, toate acele evenimente
petrecute în viaţa mea terestră şi nicăieri nu există vreun indiciu care să mă
conducă la Piatra atât de preţioasă. Dintr-o dată, ca o lumină a sufletului,
drumul către ea părea că s-a deschis. Era o cale presărată cu praf de stele şi,
undeva în depărtare, am zărit o lumină galbenă, cuceritoare şi suavă...
Va urma
0 comentarii