După câteva rotaţii deasupra planetei, modulul
dispăru spre universurile paralele Terrei. Pe un monitor de la bord, imaginile
erau fascinante! Treceam pe rând prin universuri cu dinozauri uriaşi sau prin
cele populate cu gnomi, din loc în loc apărând fragmente din memoria pământeană
a sufletului pierdut ce acum călătorea temporal, prin dimensiuni necunoscute,
în căutarea Porţii de trecere spre inima iubită şi atât de mult adorată, în
vremea când era încă om.
Universurile paralele se succedau, eu
colindând prin fiecare, pe rând, în speranţa că voi zări ceea ce căutăm. La un
moment dat, am ajuns într-un univers ce îmi părea cunoscut, iar asta mi-a atras
atenţia. Nu, nu făcusem parte din acel univers, dar probabil acolo se duseseră
amintirile mele terestre, experienţele şi dorinţele mele din vremuri ce nu mai
existau. Vedeam pe monitor întâlniri între două inimi, joaca lor şi zâmbetul
fericit, suferinţele îndurate de ele şi regretele ce nu se puteau sfârşi
vreodată. Erau două inimi, jumătăţi perfecte ale unui întreg ce tresălta la
unison cu sine însuşi, inimi ce formau în acel univers esenţa fericirii eterne,
a iubirii absolute. Dar, din păcate, acele imagini rămâneau intangibile, ele
reprezentând doar proiecţii ale unor vremuri din alte dimensiuni.
În acel univers am insistat cu căutările, simţind
poate că acela este cel căutat. Pe asimptota acelui univers, departe de vederi
indiscrete, mi-a apărut pe monitorul modulului Poarta mult căutată! Am oprit
motoarele, iar capsula a aterizat lin, nu departe de locul de trecere dintre
acel univers şi Universul terestru. Sufletul cel atât chinuit a ieşit din modul
şi, cu cheia temporală în mâna s-a apropiat de Poartă. Ştia că timpul este
scurt şi că dacă nu se va grăbi, Poarta se va închide, iar el va rămâne o
eternitate prizonier între universuri. Ezită să bage cheia, ştiind că din acel
moment ceasul timpului va începe să meargă înapoi, spre zero. Ar fi vrut,
slăbiciune de pe vremea când era terestru, să stea puţin lângă inima iubită,
să-i simtă respiraţia, să-i vadă ochii şi să-i mângâie părul, atât de iubit
cândva! Dar ea, inima pereche n-ar fi simţit nici mângâierile şi nici n-ar fi
vibrat în duet, pentru că ea era vie, iar el, sufletul, era mort. Îşi făcu un
pic de curaj şi băgă în broască acea cheie temporală primită. Aceasta se
deschise, iar sufletul călător văzu Terra, departe de locurile unde se afla
inima iubită. Trecu pragul dintre cele două lumi şi porni în căutarea inimii
pereche, inimă care n-a mai avut timp să devină un întreg perfect.
Timpul trecea şi sufletul pereche era de negăsit...
Am luat atunci o stea de aur celest şi am aruncat-o în direcţia unde trebuia să
fie cea căutată. Dâra de lumină lăsată în urmă de steaua de aur era uşor de
urmat şi astfel, undeva, departe am zărit buclele ondulate ale celei care
fusese cândva lumea mea. Am zburat într-acolo, apropiindu-mă tot mai mult. Acum
îi vedeam ochii iubiţi şi zâmbetul care ca om mă cucerise atât! Ajunsesem
repede la ea şi încă aş fi avut timp să mai stau, dar, înainte de orice, aveam
o ploaie de stele de presărat peste inima ei. Am pus în căuşul palmelor stelele
de aur celest, cu grijă să nu le deranjeze ceva, apoi m-am apropiat de inima ce
n-a mai devenit întreg şi am aruncat asupra ei ploaia de stele. Inima iubită a
tresărit şi zâmbetul i-a dispărut, în timp ce era acoperită de aurul celest.
Simţise ceva... La colţul ochilor îi apăru o lacrimă, martoră curată a
unor vremuri trecute. Deodată, în obrajii ei apăru umbra inimii ce iubea odată
şi am ştiut atunci, pe dată, că proba astrală era trecută. Inima iubită îşi amintise de vremea când
visa, de vremea când râdea la gândul că inimile se pot despărţi, de vremea când
viaţa nu era una singură, ci două vieţi într-una singură. Părul ondulat de
ploaia ce căzuse i s-a răvăşit un pic, capul i s-a aplecat, iar amintirea
iubirii pierdute o năpădi.
Ştiam că trebuie să mă grăbesc, altfel voi
rămâne prins între două lumi, dar imaginea inimii iubite nu mă lăsa să plec;
îi aparţinusem cândva, iar asta o simţeam viu încă şi acum. Am stat încă nişte
momente, clipe de încântare şi vis, încercând să ating chipul iubit. Nu era
posibil... Eram mort şi plecat definitiv în Univers şi doar proba îmi dăduse
şansa de a o mai vedea o dată, pentru câteva clipe. Am scuturat pe ea, aşa
îngândurată cum era, praful de stele strâns pe hainele mele în care adunasem
toată dragostea celestă, ca o amintire pe care urma s-o vadă în vis, i-am sărutat
umbra şi am plecat îndurerat. Timpul meu pe Terra se apropia de sfârşit şi
trebuia să mă grăbesc până nu se va închide Poarta. Am ajuns la pragul dintre
universuri, am privit încă o dată peste umăr, cu regret şi
m-am strecurat înapoi în universul din care venisem. Imediat, poarta s-a şi
închis. Cheia temporală dispăruse, iar eu am urcat în modulul care trebuia să
mă ducă pe planeta din constelaţia Orion, unde mă aştepta drezina mea cu cai de
foc.
Va urma
