Să aduni stele de aur celest se dovedise a fi
foarte greu, dar adevărata dificultate a probei a doua abia acum debuta... Se
putea spune că de-acum dificultatea era dublă, întâi că trebuia să explorez
universuri necunoscute, paralele Terrei şi apoi, pentru că urma să văd inima
pereche ce atât de mult îmi lipsea. Era bucurie la gândul că-i voi fi aproape,
fie şi pentru câteva clipe, dar tristeţea, durerea de a o vedea fără a o putea
atinge era sfâşietoare; iar asta când doar îmi imaginam... Dar proba era probă,
iar dacă doream să ating iubirea pierdută şi să-mi găsesc pacea veşnică, această
probă trebuia trecută, indiferent cât de dureroasă va fi ea. În fond, de când
cele două inimi n-au mai fost una, bucuria a devenit durere, iar fericirea –
tristeţe, până la capătul lumilor sau până când voi fi trecut toate probele şi
voi ajunge la iubirea absolută de mult pierdută în Univers.
Dar cum oare puteam ajunge în universurile
paralele Terrei şi în care din ele se afla Poarta prin care puteam trece pentru
câteva momente în cel al Pământului, în cel al inimii pierdute? Eu eram doar un
suflet ce rătăcea în toate dimensiunile Universului, fără să pot rămâne într-un
univers sau altul, deci, pe lângă drezina cu cai de foc, aveam nevoie de un
modul temporal care să mă ducă de la un univers paralel la altul, în căutarea
Porţii de trecere. Aşadar, iată-mă plecat în căutarea unui modul temporal,
capabil să mă transporte în dimensiunile alternative Terrei. Auzisem că pe
Orion, pe o planetă a sa principală, un vulcanian putea împrumuta module
temporale, dar drumul până acolo era lung şi anevoios. Am făcut o oprire de o
zi-lumină pentru a hrăni caii de foc (de această dată copios) şi pentru a-i
pregăti de marea călătorie.
Oprirea am făcut-o pe o planetă de trecere, un
loc ce nu ieşea deloc în evidenţă. Cu toate astea, pe acea planetă deşertică,
peisajele erau impresionante. Cât timp caii îşi mâncau jarul izvorât din inima
mea, eu, ca orice călător, am pornit-o la pas prin nisipul deşertic. M-am oprit
pe nişte dune ce-şi schimbau rapid formele şi m-am lungit pe una din ele.
Deasupra mea, o lună a planetei respective lumina ca ziua (cea de pe Terra,
acolo fiind tot timpul întuneric), iar gândul duios porni din sufletul rătăcit
spre inima cea nepereche. Îi simţeam strângerea de mâna şi-mi închipuiam, cu
ochii sufletului, că e alături, pe nisipul dunelor încinse de flăcările sorilor
pe lângă care trecea planeta. Imaginar, sufletul îndurerat a resimţit ceva ce
părea sau putea să pară a fi fericire, dar asta a fost pentru scurt timp, cât o
clipire din ochii inimii iubite. Apoi, tristeţea sfâşietoare a revenit, parcă
pentru a-i aminti că nu e decât un proscris în Univers, unul ce n-are dreptul
nici la linişte şi nici la bucurie, ci trebuie doar să sufere în amintirea
inimii pierdute. Un moment, sufletul a lăcrimat duios, iar lacrima lui o porni
prin spaţiul intergalactic, spre nicăieri sau spre acel univers unde va merge
inima iubită, atunci când şi ea va pleca în eternitate.
M-am întors la drezină, am înhămat caii
de foc şi ne-am luat zborul spre Orion. Drumul a fost lung, dar fără peripeţii
şi, într-un târziu, drezina se opri pe planeta unde locuia vulcanianul pe
care-l căutam. Am cutreierat munţii şi văile planetei, am traversat canioane şi
am sărit peste hăuri ce păreau de netrecut şi, în cele din urmă, iată şi
locuinţa vulcanianului! Chiar alături, o clădire savant decorată părea a fi
locul unde acesta îşi ţinea modulele temporale. Vulcanianul mă văzuse venind
şi-mi ieşise în întâmpinare... Ştia ce vreau, cum tot Universul ştia, de când
pasărea-jar plecase să vestească, aşa că m-a condus în clădirea cea frumos
decorată. Am intrat amândoi şi m-a condus într-o încăpere foarte ciudată, prin
ceea ce ea conţinea. Era o maşinărie ca o capsulă ovală, cu o intrare micuţă,
ce părea a se închide etanş şi, da, era chiar modulul temporal de care aveam
nevoie. Cum vulcanianul nu închiria module temporale gratuit, am fost nevoit să
scot o stea de aur celest din inimă şi să i-o dau. Noroc că fusesem prevăzător
şi adunasem mai multe stele decât ar fi fost nevoie pentru o ploaie de stele...
M-a poftit în modulul temporal şi mi-a arătat
pe bord cum să trec de la un univers paralel la altul, în căutarea Porţii de
trecere spre Universul inimii iubite. Apoi el a coborât, uşa modulului s-a
închis brusc, iar motoarele sale temporale au început să vibreze asimptotic.
Va urma
