Cu drezina galactică spre Andromeda (VI)

Şi iată-mă în marea aventură a vieţii mele viitoare! Nu mai eram viu, ci doar un suflet rătăcitor, dar sufletele, fie ele şi alungate din Paradisul inimilor, au sentimente. Poate ştiţi, poate nu, dar sentimentele adevărate nu mor niciodată, aşa cum nici sufletul nu moare, ci doar pleacă în Marea Călătorie Universală. Există şi situaţii când sufletului i se ia un sentiment (nu ştim cine îl ia, că de ştiam, acum nu eram plecat în căutarea lui), iar sufletul acela devine pribeag prin Univers, în căutarea sentimentului. Fără el, sufletul nu-şi poate găsi pacea veşnică şi va rămâne un strigoi stelar. Iubirea, dragă cititorule, e primul sentiment căutat de sufletele chinuite, atunci când el le este luat. Fără să şi-o regăsească, sufletele suferinde nu-şi pot afla liniştea. Dar asta ştii deja, ctitorule! Şi încă un lucru, deloc lipsit de importantă: atunci când găseşti o inimă pereche, să consideri asta un privilegiu rar pe care Creatorul ţi l-a făcut şi să te lupţi cu toate puterile pentru ca inimile, cele două, să facă una, de neseparat până la capătul Universului! Dacă vei ignora asta, dacă nu vei putea să înţelegi favoarea divină, dacă nu vei arăta că iubirea nu poate să moară, dacă vei rupe legătura astrală din întregul celor două inimi, sufletul tău va deveni şi el rătăcitor prin Univers, în căutarea iubirii pierdute.

Dar să revenim la călătoria galactică a acelui suflet care n-a ştiut să aprecieze ceea ce avea şi acum rătăcea în căutarea iubirii irosite... Drumul nostru spre Andromeda n-a fost lipsit de peripeţii... Pleiadele tocmai ce aruncau jerbe de meteoriţi înflăcăraţi, iar peisajul celest era de vis, dar periculos. Ceva mai încolo, la doar câţiva ani-lumină distanţă, o supernovă exploda inundând planetele înconjurătoare cu puzderie de fragmente de foc lichid, iar de partea cealaltă, spre Osiris, o cometă uriaşă cu coada arzând, încerca să-şi facă loc spre nu se ştie unde. Strecurându-se printre toate acestea, iată că-şi face apariţia un mesager trimis din nebuloasa Andromeda şi care se apropie de noi. Era purtătorul unui mesaj din partea Marelui Consiliu al Nebuloasei, iar mesajul avea un destinatar bine precizat: „sufletului ce rătăceşte în căutarea iubirii”. Citind mesajul, aflu că sunt convocat în faţa Marelui Consiliu, pe prima planetă din spirala andromediană, aşa că drezina trasă de caii de foc şi-a adaptat traseul, spre această mică planetă de pe exteriorul spiralei.

Doar câţiva ani-lumină ne mai despărţeau de primul punct terminus al călătoriei galactice, locul unde, cel mai probabil, va avea loc prima probă din cine ştie câte, pentru a arăta că fără inima pereche, sufletul nu-şi va găsi pacea veşnică. Drezina se îndrepta spre nebuloasa Andromeda, iar sufletul chinuit aştepta cu înfrigurare prima dovadă a desăvârşirii întru iubire. Nu  peste mult timp, în faţa noastră s-a arătat primul port stelar andromedian, locul unde se opresc toate navele spaţiale, inclusiv drezinele galactice. Imediat ce am ajuns, un comitet de primire s-a apropiat de drezină, invitându-mă cu deferenţă să mă prezint în faţa Marelui Consiliu, întrunit special pentru mine pe acea planetă.

Condus de un adevărat cortegiu, am pornit spre sediul central al Consiliului andromedian. Penumbra domnea în sala de întruniri, membrii Consiliului rămânând nevăzuţi. Am înaintat fără teamă până când un aprod andromedian mi-a poruncit să mă opresc. Jur-împrejur se ghiceau siluete, dar de văzut – nici una. „Eşti în faţa Marelui Consiliu al nebuloasei Andromeda, suflet călător! Ştim ce cauţi, dar, pentru a merge mai departe, trebuie să ne răspunzi... Va fi prima probă. Dacă o treci, poţi continua să cauţi iubirea pierdută, dar dacă nu, te vei întoarce în hăul universal şi vei rătăci până la capătul vremurilor. Aşa se va întâmpla cu fiecare probă, de aici şi până în centrul constelaţiei, cu sateliţi cu tot”. Am acceptat îndată... „Ştim că ai iubit astral şi apreciem, dar vrem să ne spui dacă te simţi vinovat de ruperea întregului celor două inimi pereche şi de ce”. „Onorat Consiliu, da, sunt vinovat, iar vinovăţia am simţit-o când nu se mai putea repara nimic. Am stricat armonia universală dintre două inimi pereche, nu pentru că am vrut, ci pentru că am fost nesăbuit şi m-am jucat stricând echilibrul celest. Acum nu vreau decât să-mi daţi posibilitatea să repar ceea ce se mai poate repara, inima pereche să-şi găsească fericirea, iar eu – liniştea veşnică”. O vreme, judecătorii andromedieni s-au sfătuit într-o limbă necunoscută, apoi vocea mi-a spus: „O să fii condus la drezina ta galactică şi vei primi indicaţii unde vei susţine următoarea probă. Noi îţi urăm succes!”.

Va urma