Întors la drezină, am decolat
imediat, îndreptându-mă spre centrul Nebuloasei Andromeda, în căutarea Mării Ploilor
Stelare. Pe drum, opream din când în când, întrebând care e direcţia gamma spre
Marea căutată, dar nimeni nu părea să ştie. Această mare nu era una populară în
Nebuloasă şi, probabil, tocmai de-aia de-acolo trebuia să adun stelele de aur
celest, găsirea ei fiind că o probă intermediară ce trebuia s-o trec. O
entitate binevoitoare întâlnită lângă o haltă stelară (oprisem pentru a hrăni
caii de foc ai drezinei), simţind suferinţa sufletului pribeag prin Univers, mi-a
dat un indiciu destul de enigmatic: „Marea Ploilor se află în Valea
Sufletului, chiar între Munţii Iubirii Absolute şi cei ai Durerii Nesfârşite”,
rosti entitatea. Văzând că indiciul nu-mi este suficient, ea adăugă: „Ia un jar
din inimă, stinge-l cu lacrima durerii şi aruncă-l în spaţiul intergalactic,
iar el te va conduce la Marea Ploilor Stelare”.
Am smuls din inima îndurerată un tăciune
înflăcărat, am vărsat o lacrimă a suferinţei peste el şi, dintr-o dată, jarul
deveni pasăre, o pasăre întunecată, înconjurată de o aură de foc, care îşi luă
zborul spre o destinaţie necunoscută. Doar eu ştiam că pasarea-jar zbura spre
Marea Ploilor, aşa că am mânat caii de foc ai drezinei în urmărirea ei. Zbura
nebună, cum odată era iubirea celor două inimi ce n-au mai devenit una, fără să
ţină cont nici de ploile de meteoriţi şi nici de exploziile sorilor pe lângă
care treceam, uneori razant. Ba chiar era să ne arunce afară din Nebuloasă,
explozia unei supernove care şi-a manifestat puterea, în imediata apropiere a
noastră, la mai puţin de un an-lumină distanţă! Dar am reuşit să trecem cu bine
peste toate piedicile intergalactice şi, iată, în depărtare, ochii iubitori ai
sufletului călător văzură Marea atât de mult căutată! Cum am ajuns acolo,
pasarea-jar dispăru în alte dimensiuni, vrând să dea veste-poveste că am ajuns
la locul de unde voi aduna stelele de aur celest.
Am coborât din drezină, am hrănit ca de
obicei caii săi de foc şi am început să caut ceva potrivit printre uneltele
stelare pe care le luasem. Am ales un năvod ţesut din vise spulberate şi o
plasă mai mică, pentru fluturi, o reţea de lumină selenară aşezată pe o baghetă
magică şi am pornit spre Marea unor Ploi de foc celest, ce niciodată nu vor
conteni. Pe ţărm, la mică distanţă, văzui un ponton incandescent... Dacă eram
om, pe dată aş fi fost transformat în scrum, dar, cum de multă vreme nu mai
eram şi cum jarul din inima mea era oricum mai aprins, am înaintat până la
marginea lui. Acolo, am luat năvodul de vise spulberate şi l-am întins pe
suprafaţa învolburată a mării. A coborât încet în materia fluidă necunoscută
mie, învelind cu reţeaua sa o suprafaţă uriaşă. Când năvodul atinse fundul, am
început să-l trag uşor, abia perceptibil, dar ferm. Nu peste mult timp, îşi
făcu apariţia prima stea de aur celest, prinsă în ochiurile de vise spulberate
ale năvodului. Era impresionantă şi palpita la fel cum cândva palpitaseră cele
două inimi ce n-au mai devenit una. Am luat-o uşor din năvod, cu acea plasă pentru
fluturi selenari (cum vedeţi, plasa ţesută din lumină selenară e bună şi pentru
a aduna stele de aur, nu doar fluturi) şi am depus-o într-un colţ neatins al
inimii. Pe rând, tot mai multe stele îşi făceau apariţia, iar plasa de lumină
selenară le depunea de-a valma în inima sufletului hoinar prin Univers, în
căutarea iubirii irosite în van.
Puzderie de stele de aur celest adunasem în
inimă şi, când ultima stea şi-a găsit sălaşul, am strâns năvodul care, odată
strâns, s-a preschimbat în sărut galactic şi a dispărut. La fel, plasa de
lumină selenară s-a transformat în scânteie de iubire şi i-a urmat năvodului-sărut,
probabil încercând să ajungă la sufletul pereche pierdut cândva; sau aşa spera
sufletul hoinar... Cu inima plină de stele, stele ce semănau cu speranţele mele
deşarte avute pe când eram om, m-am întors la drezină, iar caii de foc
au ţâşnit pe dată spre înaltul Universului, smucind drezina în toate
direcţiile. În mişcarea ei haotică, drezina amintea de zbuciumul celor două
inimi ce le fusese refuzată uniunea... O adiere duioasă, un zâmbet şi o clipire
au însoţit această imagine ce nu mai exista de multă vreme și care transformase
un om plin de iubire, în suflet plecat pentru a căuta iubirea irosită.
Va urma
